Dragă apreciere

Hei, tu, da tu, ai apreciat faptul că te-ai trezit azi dimineață?

Știi momentul acela când pleci în vacanță și simți de parcă nu ai fost de loc? Simți că ai vrea să te întorci înapoi, de parcă mai mergea o săptămâna? Simți cu o mare silă că trebuie să te întorci la serviciu și că vezi aceleași mutre seci și același birou plictisitor?

Dacă îl știi să mi-l spui și mie te rog cum e, că eu nu îl cunosc. Da, ador să plec în vacanțe, nu neapărat lungi, ci mai degrabă mai scurte și mai multe, precum niște pauze. Știi ce e fain? Că nu te pune nimeni să muncești până îți cad nervii în loc de păr sau până când îți vine să arunci monitorul pe geam. Nu degeaba există zicala “pauzele lungi și dese, cheia marilor succese”.

Mă bucur de fiecare pauză/weekend/vacanță pe care aleg să o fac și nu doar atunci când nu mă mai țin puterile pentru că fix atunci nu apreciez nimic. Tu ești mult prea obosit, nervos, lași ceva neterminat, te grăbești să pleci mai repede în vacanță, după care nu apreciezi suficient zilele de vacanță că iar trebuie să te întorci înapoi în iad sau la scârbici sau la cum i se mai spune. Noi, oamenii suntem atât de grăbiți că nu mai apreciem nimic. Și nu din cauză că nu știm să apreciem ci pentru că nu acordăm importanță pentru așa ceva, vrem prea mult și prea multe ca să mai apreciem puținul care vine în viața noastră.

Poate îți pare banală întrebarea dacă apreciezi faptul că te-ai trezit azi dimineață, într-un fel ți se pare chiar normal că te-ai trezit ca și cum ți se cuvine, dar dacă ai aprecia într-adevăr că ai început o nouă zi, că vezi iar soarele, că simți aerul cum îți intră în plămâni, că poți simți gustul mâncării, că poți merge și poți auzi sunetele naturii și muzica, că poți vedea atâtea culori și locuri frumoase, că poți face loc să te iubești și mai mult și să te adori pentru asta. Poți oare aprecia asta?

De curând am fost la o aniversare. Mi-am petrecut o după-amiază întreagă să caut niște cadouri semnificative, după care le-am împachetat frumos și haios, apoi am început să mă aranjez pentru petrecere dar nu prea fistichiu. Am ajuns la ora stabilită. După un total de 8 ore pregătindu-mă pentru această petrecere nu am rezistat să stau până dimineață și undeva după vreo 5 ore am decis să plec. Am anunțat frumos dorința mea plus că aveam o altă activitate plănuită de mult pentru a doua zi. Din păcate nu s-a dat tortul, deci nu apucasem să facem poză de grup cu tort și cântare. În timp ce îmi chemam Uber, aud din toată gălăgia, pe cineva foarte deranjat de plecarea mea înainte de tort și s-a manifestat ca atare. Eu am plecat cu zâmbetul pe buze oferind și o îmbrățișare dar în mașină, efectiv aveam lacrimi de nervi. Nu a fost apreciată prezența mea nici măcar alea 5 ore. Deci nu pun deloc la socoteală celelalte 8 ore de pregătiri pentru că nici nu ar trebui să se știe. Eram efectiv nervoasă de felul în care s-a manifestat acea persoană parcă certându-mă indirect că nu stau suficient sau cât stau celelalte persoane. Deci timpul meu nu a fost apreciat. Și ce înseamnă suficient? Cât ar fi trebuit să stau? Trebuia “să fiu ca ceilalți oameni” că să fiu apreciată? Iar eu cu ce mulțumire am rămas pentru invitația la acea aniversare?

În final, ce vreau să subliniez este faptul că noi vrem tot meniul fără a gusta măcar din el mai întâi și a aprecia ce se regăsește acolo. Uite așa tot ce facem, tot ce mâncăm, tot ce vedem, tot ce vizităm, prietenii care sunt în viața noastră, jobul la care ne ducem, rochia pe care o cumpărăm, oamenii care sunt trecători, înghețata care se depune, își pierd din valoare dacă nu sunt apreciate atunci.

Și până la urmă dacă nu apreciezi ce ți se oferă sau ceea ce tu ceri, ce apreciezi de fel? Ce anume are valoare pentru tine ca să poți aprecia?

…. vrem prea mult și prea multe și nu apreciem puținul pe care îl primim.

Da mai departe:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

2 × one =